Armeanul, Mărul Discordiei
Nici nu intră bine Crăciunul în palatul Elysee și testosteronul la Ankara, că izbucni un nou scandal diplomatic la marginea Europei. Nicholas și partidul de centru-dreapta al acestuia, la presiunea puternicii comunități armene din Franța, au produs o lege prin care condamnă penal negarea genocidului comis împotriva armenilor de răposatul Imperiu Otoman, în ultimii ani de agonie, interesant fiind faptul că faptele cu pricina s-au produs acum aproape 100 ani. Milionul juma’ de armeni morți este recunoscut cu o treime de gură de statul turc, succesorul vechiului imperiu, dar stat care nu dorește nici în ruptul capului să recunoască oficial un genocid, ceea ce ar însemna baza pentru un șir lung de procese civile, în care strănepoți și nepoți de verișoară de strănepoți, cu toții armeni, ar încerca falimentarea republicii lui Atatürk, urmând exemplul eternului popor victimă (nu spun care, că este forbidden pe aici).
Faptele sunt simple. Turcii chiar au măcelărit armenii acum un secol cum la fel de adevărat au alungat marea parte a minorității grecești, un număr exact al victimelor printre armeni fiind treaba istoricilor și politicienilor. Dezgroparea acestor scheleți nu face bine nimănui, nici măcar armenilor din Franța, deoarece încă există o minoritate armeană în Turcia, care nu va avea un viitor prea confortabil printre strănepoții otomanilor. Nu face bine nici Turciei, care s-a procopsit cu Erdogan, cel mai islamist prim ministru din ultimii 20 ani, ruda anatoliană a lui Viktor Orban, care visează la o Turcie cu mult mai importantă pe scena politică și economică internațională. Nu face bine nici Franței, stat care experimentează periculos protejarea drepturilor individuale, Islamul și obiceiurile copiilor Profetului fiind primele victime. Nu îi face bine nici lui Sarkozy, care se dovedește un lider slab, pentru câteva voturi tulburând apele inutil și alimentând karma megalomanului Erdogan.
Cum era de așteptat, guvernul turc nu a stat pe gânduri și a răspuns gestului Franței prin rechemarea ambasadorului, înghețarea relațiilor politice și militare (Turcia este membru NATO, dar nu este membru al UE) dar și printr-un atac similar la adresa istoriei recente a Franșei, atac îmbrăcat golănește de Erdogan prin aluzii la faptele de arme ale tatălui actualului președinte francez.
Da, Franța, ca mai toate fostele imperii coloniale, nu se poate sustrage unor evenimente mai puțin plăcute. Pe lângă cultură, educație, sănătate și dezvoltarea infrastructurii locale, colonialismul a însemnat jefuirea de resurse a statelor asurpite și, uneori, excese din partea armatei, cum sunt faptele Legiunii prin Algeria anilor 60′. Așa că Erdogan atacă Franța într-un punct sensibil al istoriei și mult mai recent decât faptele junilor turci.
Ce va urma nu ajută pe nimeni. Oricât ar încerca, Turcia lui Erdogan nu poate părea fi ceea ce nu este. Dezvoltarea economică din ultimul deceniu este bazată puternic pe împrumuturi din afară aruncate în consum. Atunci când finanțatorii externi vor închide robinetul și vor scumpi apa, Turciei îi va fi extrem de greu iar Erdogan se va trezi ca prim ministru al unui uriaș cu picioare de lut. Scandalul perpetuu cu Israelul din ultimii doi ani nu ajută deloc Turcia, deoarece poporul ales are o anumită afinitate față de controlul fluxurilor de bani cât și o influență remarcabilă asupra Goliath-ului planetar, US Army.
Singura armă rămasă Turciei este amenințarea occidentului cu islamizarea, unde Erdogan și partidul său fac pași remarcabili, alevismul moderat fiind din ce în ce mai mult dat la o parte de șiism. O Turcie în impas financiar ar putea fi ajutată “la vedere” doar de petrodolarii suniților arabi, care nu prea văd cu ochi buni ascensiunea politică și militară a Turciei prin zonă, chit că asta înseamnă slăbirea poziției Israelului.
© aa.com.tr
Oricum, faptele lui Erdogan întăresc ideea că Franța se va opune cu toate mijloacele intrării Turciei în UE și ne va reaminti cu orice ocazie că nu este un stat european, cu toată opoziția rezervată a Germaniei, o țară cu o puternică minoritate turcă dar și cu o piață de 70 milioane de oameni pusă în pericol.
Și dacă ne gândim că Turcia a avut pe la mijlocul anilor 90′ guverne moderate și tot a bătut la porțile Uniunii, răspunsul fiind de fiecare dată închis, ascensiunea islamiștilor este și vina europenilor.
Recursul la istorii demult apuse este dovadă a unei infantilității politice, iar Sarkozy cât și Erdogan se încadrează perfect.